Vive La France

Nu stiu daca mai tineti minte voi povestea aceea cu un prieten de-al meu care a plecat el cu boceluta -n spate sa se faca mare doctor in inginerie tocmai pe taramuri frantuzesti. Ei bine vorbesc cu amicul la telefon in ajun de ziua Frantei. Ma asteptam sa fie vesel ca se lasa cu chef mare, dar cand colo el imi spune ca abia asteapta sa vina acasa in vacanta.

Ma gandesc eu ca ar trebui sa identific sursa neplacerilor lui si il trag un pic de limba. Ce facuse ‘mnealui? Isi cumparase masina! Bravo, o sa ziceti voi repede. Nu va grabiti! Isi cumparase o masina de la un tunisian. E stiut ca francezii se feresc de magrebieni ca ala negru de tamaie. Dar ardeleanul meu s-a gandit ca ar fi o afacere buna. Asa a ajuns el in posesia unei masini al carei proprietar nu este nici el nici tunisianul si care acum se afla intr-un service pentru ca s-a stricat.  Pentru aceasta masina trebuie sa plateasca si asigurarea, ca deh… nici la francezi sistemul  nu-i perfect.

Dar nu-i asta necazul lui cel mai mare. Problema este de fapt BEREA! Da, da, ati inteles bine, BEREA! Ca este la sticla de 250 ml si e cam naspa. Cand vorbim despre bere, naspa inseamna ori ca e prea slaba ori costa prea mult. Se pare ca la frantuzi indeplineste ambele „calitati”.

Animata de un puternic simtamant patriotic, i-am promis amicului ca il astept la aeroport cu PET-ul de 2 litri in loc de paine si sare.

Fie berea cat de rea tot mai buna-n tara mea.

Horoscoape

In timp ce imi beam linistita cafeaua cu doua prietene intr-o locanda fancy… asa ca pentru corporatisti (adica ele … sic) imi pica ochii pe minunatul „ghid de iesit” ZILE SI NOPTI. Il frunzaresc eu destoinic, imi incant ochiul cu  multitudinea de oferte, ajung la „horoscoapele” saptamanal si, in scop de animare a audientei ce discuta despre Excel-uri, ma hotarasc sa citesc cu voce tare previziunile.

„Eu nu citesc horoscopul decat dupa ce s-a terminat perioada, zice una dintre prietene razand,  sa vad daca mi s-a intamplat.”

Ma uit pe coperta si respir usurata, suntem in grafic, taman astazi expira…asa ca:

„Aveti un program incarcat si sunteti nevoita sa faceti o multime de drumuri.” Stai sa vezi ca m-au ghicit banditii de data asta, numai ce facusem doua drumuri la autocar sa pun un pachet si il pierdusem de fiecare data… asa ca urma sa imi incerc din nou norocul la ora 16:00. Mai departe …

„Urmeaza sa plecati intr-o calatorie importanta.” Uite ca nu urmeaza!

„Ar fi bine sa ii aratati partenerului de viata ca ii apreciati eforturile.” Cand o sa il gasesc fiti siguri ca exact asta o sa fac.

„In plan financiar sunt favorizate acumularile treptate si investitiile sigure, in bunuri traditionale, dar pot aparea si castiguri suplimentare neasteptate.” Cum inca nu imi fusese returnat portofelul, aceasta ultima fraza mi-a smuls o lacrima. Uite ce ghinion, daca aveam acu’ portofelul investeam intr-un bun traditional, cum ar fi o casa. Dar… o raza de lumina se zbate in tunel, ca speranta cu aripioarele fragile strivite de capacul cutiei: castigurile suplimentare neasteptate. Sa vezi ca o sa gasesc portofelul altcuiva. YUPI!!!

STIE CAREVA NUMERELE LA LOTO?

PORTOFELUL

Din seria „Daca e miercuri si ploua” , va prezint ziua de JOI.

Se facea ca intr-o buna dimineata de luna mai, anul de gratie 2009, ploua mocaneste si trist ca in luna lui brumar, iar eu trebuia sa plec linistita de acasa spre treburile zilnice, cu masina, sa ingros randurile disperatilor care stau cate o ora la stopuri… Si ce ma gandesc (surprinzator, ca nu mi se intampla prea des), hai sa deschid poseta sa vad daca am tot ce-mi trebuie la mine… Cand zic tot ce imi trebuie ma gandeam la tocul cu ochelarii de vedere, cele doua agende de juma’ de kil fiecare, in care voi scrie lucruri interesante sunt convinsa intr-o buna zi, cheile de la Buburuza…din astea. Nici prin gand nu-mi trecea sa ma intreb daca am la mine portofelul, adica o chestie in care tin banii, actele, cardurile (nu conteaza ca sunt goale, poate cine stie, greseste careva contul si ma trezesc intr-o zi mandra posesoare a unui milion de euro), legitimatii, carti de vizita de la prietenii ale caror carti de vizita oricum le am in telefon, dar nu m-a lasat inima sa le refuz cand mi le-au intins cu un zambet fericit ca in sfarsit au si ei carti de vizita tiparite… mai am si doi nasturi si cateva agrafe in portofel…de alea imi pare cel mai rau. Asaaaaa…si deodata scormonind prin posetoaca, intreb: „Suntem toti?”…portofelul nicicum nu raspundea la apel. Zic : „Mah, asta micu’ iar face glume si se ascunde de mine dupa captuseala…” Si rastorn continutul posetei  pe pat … NU ERA NICAIERI!

Avea rost sa ma enervez? NU. Mi-am masat usor vena de la tampla dreapta si m-am dus in masina, gandindu-ma ca trebuie sa imi fi picat pe sub scaune. M-am inselat din nou. NU ERA!

Ok, zic. Ma suna o prietena sa ma intrebe daca luam pranzul impreuna, accept cu conditia sa platesca ea ca eu…(uite o idee buna, ar trebui sa pierd mai des portofelul). Apoi vorbesc cu o alta prietena, la care fusesem inainte sa ajung acasa cu o seara inainte.

„Portofelul meu e cumva la tine?”

„Daca nu ai inceput sa incasezi pentru vizite facute la domiciliu, nu vad de ce ar fi portofelul tau la mine.”

Incepe sa nu mai fie asa de funny. Ma duc la firma, cu un nod in gat si cu speranta in suflet. Doamne Doamne mi-a mai adus o data un portofel inapoi, desi imi cazuse din mana in autobuz pe linia lui 300 in Bucuresti, o batranica simpatica l-a gasit si a sunat-o pe o prietena de-a mea (stiam eu ca nu tin degeaba cartile de vizita in portofel). Poate si de data asta se va imbuna si va ierta greselile unei oite ratacite. Si caut si intreb…NU ERA!

Asta e! Cand iata ca ma cauta cineva, tanti de la alimentara din vecini, razand molcom cu portofelul meu in mana:

„L-ati uitat la noi cand ati cumparat ieri!”

Acum priviti si invatati:

http://www.youtube.com/watch?v=Lj61NmJNhXc

Ou sont les neiges d’antan?

Unul din prietenii mei a plecat de vreo luna si jumatate in Franta. Isi face doctoratul acolo. Ne-a tot amenintat vreun an de zile ca pleaca peste o luna, pleaca peste 2 saptamani, pleaca pe 1, pleaca luni… Ba chiar inainte de Craciun ne-am chefuit in cinstea iminentei decolari. Apoi pana la plecare am mai chefuit de doua ori dar asa, din ce in ce mai light.

Pentru a intelege exact cum sta treaba a fost o epopee gen „Petrica si Lupul”. Adica prietenul tot zicea ca pleaca, iar noi  la inceput eram distrusi, mototolind batiste in maini: „Nu se poate, ne lasi singuri ai nimanui? „. Ce sa mai…plangeam ca niste copii. Apoi ne-am mai obisnuit cu gandul, dar tot ne parea rau. In schimb dupa o jumatate de an nu prea il mai credea nimeni.

In sfarsit, zice prietenul: „Maine plec!”, eu zic „Whatever…In rest esti bine? Sanatos?”.” Nuuu, zice, chiar plec!”” Bine, zic eu, drum bun. Doamne Ajuta! Cand iesi maine de la lucru ca mi-ar trebui si mie un sfatuitor ca vreau sa cumpar niste acareturi?”. Spre uimirea spectatorilor, de data asta era adevarat.

Unii dintre noi abia acum, dupa o luna si jumatate, au inceput sa creada ca el chiar a plecat.

Ma intersectez pe mess zilele trecute cu prietenul:

„Cum e maestre la Frantia?”

„Ma, zice, naspa! Totul e scump si gagicile sunt naspa! Singura gagica faina pe care am vazut-o aici, era sarboaica de origine romana!”

„Aha, zic eu ranjind ca in sfarsit masculul roman recunoaste superioritatea patriei muma, ma dar tu nu te-ai dus la doctorat acolo?”

„Ba da, zice el, dar nu ma asteptam chiar asa!”

Dupa o indelunga dezbatere despre degenerarea ADN-ului occidental, precum si o deconstructie sistematica a miturilor urbane despre finetea frantuza, am concluzionat ca e mai fain la noi in tarisoara draga, cel putin la capitolul gagici.

Ca vorba aia, nici Franta nu mai e ce-a fost!

Concert din muzica de orga

Saptamana asta, in Orasul de pe malurile Begai  se desfasoara Festivalul de Muzica Veche .

Si cum eu am tot felul de prieteni, de toate felurile (inclusiv din aia imaginari), cineva ma invita seara trecuta la un concert de orga in cadrul festivalului. Concert de orga zic, ia sa vad daca intra in lista mea de „to do”-uri pe 2009… Nu neaparat, dar ramasese un loc liber chiar intre sa vizitezi rudele de la gradul 3 in sus si sa lasi zambind locul tau de parcare unui BMW. Si am zis, de ce nu! Sa o facem si pe asta.

Ma duc  la Domul Romano-Catolic din Piata Unirii ieri seara. M-am intrebat de ce nu era tiparit si costul biletului pe afis, nu numai eu ci  inca vreo cateva persoane. Ei au intrebat-o si pe doamna de la bilete, care dadea din umeri nestiutoare prada noua,  celor invatati cu festivalurile gratuite… Sa ne fie rusine!!!

Concertul a fost interesant. Cu treceri grave, tonuri intese ce iti faceau carnea sa se infioare si care aminteau de filmele vechi cu Dracula (alea alb-negu) si apoi cu sunete zglobii care ma faceau sa zambesc pentru ca imi venea sa tropai pe acolo. Sunt convinsa ca un impatimit al muzicii vechi poate sa descrie mai bine decat mine concertul, dar pana la urma muzica este facuta sa vibreze in sufletul fiecaruia… si intr-al meu a vibrat.

Una peste alta nu imi pare rau de experienta!

Si ca sa nu imi pierd toti ceilalti prieteni: Da, am fost in IRISH dupa aceea!